Public Enemies

Heat (1995) este unul din filmele mele preferate. De fapt, este atât de preferat încât face parte din my personal top 5. Pe lângă jocul absolut magic al celor doi monştrii sacrii ai cinematografiei, Bobby DeNiro şi Al Pacino, meritul îi aparţine şi lui Michael Mann pentru această sagă a “cops versus robbers”. Şi ca şi cum Heat nu ar fi fost de ajuns, 4 ani mai târziu a scos The  Insider (1999), de data asta Pacino făcând cuplu cu Russell Crowe şi 7 nominalizări la Oscar. După încă doi ani, scoate Ali (2001), o biografie a legendarului Caissus Clay jucat de Will Smith. Pentru regia acestui ultim film a trebuit să “lupte” cu, nu aş spune rasistul, dar mândrul regizor negru Spike Lee. Ţin să precizez că înainte de Heat, a regizat şi  The Last of The Mohicans (1992). Bineînţeles, au fost şi alte filme, dar eu altundeva vreau să ajung. Avem deci asa: două biografii, un film cu pac-pac şi unul cu indieni, absolut fiecare cu o valoare incontenstabilă. Ne mai putem îndoii de versatilitatea acestui regizor?

Pe la începutul anului curent, în lista de filme în producţie a lui Michael Mann văd Public Enemies. Yammy, un titlu delicios. Dau să văd despre ce e vorba: în timpul Marii Depresii, adică anii 30, un val de infracţionalitate în continuă creştere ameninţa S.U.A.. Precum şi astaăzi, şi atunci cele mai populare erau jafurile bancare, iar cei mai buni pe vremea aceea erau John Dillinger şi Babyface Nelson, primul fiind ingredientul principal al filmului. De partea cealaltă a baricadei îl avem pe J. Edgar Hoover în postul de director al F.B.I. pregătit să riposteze prin omul lui numărul 1, Melvin Purvis. Mă uit la distribuţie şi văd Johnny Depp şi Christian Bale. M-am gândit, holy crap! doi actori care sunt literalmente pe val, ei bine nu chiar literalmente, dar metaforic. Curiozitatea de a-l vedea pe Depp într-un rol de bad boy m-a făcut să droolez după data lansării. Vorbim despre o biografie şi un film cu pac-pac 2 in 1, what more can I ask? După o perioadă în care am reflectat în stil buddhist, mi-am dat seama că există un mic-mare risc, şi anume ca Public Enemies să semene foarte tare cu Heat. Ar fi fost atrocious, ar fi fost o dezamăgire care m-ar fi ţinut mult timp bolnav, motiv pentru care nu am urmărit filmul în aceeaşi zi în care l-am luat. Ştiu că această obsesie a mea nu esti chiar sănătoasă, dar e mai sănătoasă decât altele. Şi cum priveam eu sec la monitor, cu mână tremurând şezând pe mouse, buza de jos fremătând uşor, pupilele dilatate la maxim, am dat drumul la film.

După două ore şi 20 de minute, pot spune cu mâna pe inimă că nu am fost trădat. Singura asemănare dintre P.E. şi Heat este o replică pusă acolo pe post de omagiu. Actorii nu atentează să reformeze relaţia dintre Pacino şi DeNiro, atmosfera este cu totul diferită, camera este diferită, scenariul este diferit, până şi împuşcăturile sunt diferite. Şi acesta este motivul pentru care P.E. reuşeşte să-şi atingă scopul: un ALT film foarte bun de Michael Mann. Am fost plăcut surprins de abilitatea lui Johnny Depp de a-şi transpune şarmul de băiat bun şi la locul lui, într-un personaj diferit faţă de ce a jucat până acum, un criminal care nu se fereşte să ucidă, chiar dacă victimele sunt cu precădere poliţişti şi agenţi guvernamentali. Depp este ajutat într-o oarecare măsură şi de Marion Cotillard, laureată a premiului Oscar pentru rolul din La Mome (2007), care îşi duce la bun sfârşit taskul de iubită a unui nelegiuit. Christian Bale îşi continuă lista de roluri foarte bine alese şi interpretate, iar rigiditatea şi îndârjirea personajului lui este clar vizibilă. Sunt şi o grămadă de actori secundari foarte buni care contribuie la caracterul veridic al filmului, printre care Stephen Dorff, Billy Cruddup şi Giovanni Ribisi.

Un element care mi-a atras atenţia este modul de filmare. În mare parte a fost folosită o cameră de mână, probabil pentru a conferi un plus de realism, ceea ce e foarte ok din punctul meu de vedere. Şi mai interesantă a fost imaginea care este foarte, foarte…cursivă, nu ştiu cum aş putea s-o numesc. O astfel de imagine o întâlneşti în filmările amatorilor pe youtube şi în documentare. La început nu m-a deranjat foarte tare caracterul documentarist pe care Mann vrea să-l dea filmului, însă după 2h20m devine agasant. Sunt o grămadă de împuşcături şi sunt bine realizate, însă acest mod de filmare acţionează invers faţă de cum ar vrea, cam superficial cel puţin pentru mine. Chiar cred că filmul ar fi putut avea nişte scene epice. Este însă o fază în ultimul sfert al filmului care este de-a dreptul bestială şi din câte am citit, oarecum adevărată. Muzica este foarte simpatică şi deşi nu dictează atmosfera filmului, cu siguranţă se amestecă (“blends” îmi vine să spun) în mod optim cu aceasta.

Per total filmul este unul foarte bun şi care face cinste subiectului, dar cel mai important reuşeşte să evite a fii un Heat rip-off, adică it stands on his own şi sincer cred că sunt câteva categorii tehnice care ar trebui să-l facă eligibil pentru nominalizările la Oscar. Urmează un SPOILER care nu prea e spoiler pentru cei care ştiu câte ceva despre John Dillinger. Va trebui să daţi un click and drag.

Vizionare plăcută!

Precum toţi bandiţii, J.D. moare la sfârşit, însă veţi rămâne perplecşi când veţi vedea datorită cui moare.