---

Inglourious Basterds este fără dar şi poate filmul pe care l-am aşteptat încă din iarna trecută. Am urmărit absolut toate datele de lansare, m-am rugat din tot sufletul ca Tarantino să-l lanseze după screening-ul de la Cannes, am revăzut trailerul poate şi de 100 de ori şi am citit toate review-urile contra ale celor care reuşiseră să-l vadă, şi la momentul respectiv erau mai multe decât cele pro (cum îşi permite QT să denatureze istoria într-un astfel de mod neruşinat?) Am stat şi m-am gândit, oare e vreun film de-al lui Tarantino care să nu-mi fi plăcut? Nuuuuuuu! Ceea ce mă include într-un fel de categorie numită Tarantino ass-lickers sau geeks, în fine. Dar undeva down deep mă temeam ca după atâtea aşteptări să nu fie ceva mai uşurel, gen Death Proof împotriva căruia nu înţeleg ce are atâta lume; e un film de QT, dialogurile sunt absolut bestiale, numai că sunt mai multe decât fazele de acţiune, iar cea din final makes up for all the movie.
A venit şi momentul să mă uit la film, cu atât mai fericit cu cât eram cu Cactus, practic singurul lucru care trebuia să se întâmple era ca filmul să fie epic. Şi a fost!
Quentin Tarantino este un urât care nu a terminat nici liceul şi este relativ un actor slab. Însă compensează cu abilitatea de a scrie şi aceea de a pune în platou. Am spus compensează? Tarantino este un semi-zeu prin aceste două abilităţi ale sale. Ca o scurtă trecere în revistă, pentru că şi el îşi numerotează filmele pentru public, a scris şi regizat Reservoir Dogs (1992), Pulp Fiction (1994), Jackie Brown (1997), Kill Bill Vol. 1&2 (2003 şi 2004), Death Proof (2007) şi acum Inglourious Basterds (2009). Dacă nu ai văzut niciunul din filmele de mai sus, eşti cel mai probabil un cinefil de duzină. Dacă ai văzut şi nu ţi-a plăcut, eşti un “cinefil” căruia îi lipseşte intelienţa necesară pentru a putea procesa astfel de filme. Dialogurile lui Tarantino sunt (în parte) cât se poate de normale şi pe care le poate purta orice grup de prieteni apropiaţi cu inteligenţa peste medie care au băut sau fumat ceva (Pulp Fiction şi Death Proof), dar nouă ni se par atât de amuzante pentru că vedem că nu suntem singurii care discută astfel de căcaturi. Dialogurile precum cel de la începutul Inglourious Basterds sau cel dintre B.B. şi Bill sunt izvorâte din coşmarurile noastre şi încă o dată ne îngrozim pentru că nu ne-am aştepta să le găsim pe marele ecran (ca să clarific nu mă refer la replicile dialogului pentru că mă îndoiesc că are cineva coşmaruri cu nazişti, dar mă refer la un “interogatoriu” la care sunt sigur că măcar o dată în viaţa noastră am fost supuşi). Restul poveştii lui Tarantino este brutală, necizelată şi prezentată cu o francheţe delicioasă.
Inglourious Basterds este un proiect pe care QT îl avea în minte înainte de Kill Bill, însă se ştie deja că omul nu se grăbeşte, anunţând că va face Kill Bill 3, dar prin 2014 după ce mai toarnă un film (ce om!). Povestea din IB este bineînţeles împărţită în capitole, aceasta fiind una din caracteristicile filmelor lui QT. Urmează personajele: Shosanna Dreyfuss (o evreică scăpată ca prin minune din mâinile naziştilor), Col. Hans Landa (vânătorul de evrei) şi bastarzii (un grup de evrei conduşi de Lt. Aldo Raine al căror singur scop este să scalpeze nazişti) şi toţi se vor întâni într-un climax savuros. Shosanna, acum o tânără cu o identitate falsă şi manager de cinema, află că se va ţine un private screening într-una din sălile ei, la care vor participa mulţi granguri nazişti printre care şi Hitler. Evident fata caută răzbunare pentru masacrarea familiei ei. Pe de altă parte, află şi bastarzii de prezenţa Fuhrer-ului la acest eveniment încropiind propriul lor plan de asasinare. Ceea ce va ieşi este…artă.
Motivul pentru care IB a fost atât de respins în faza incipientă se datorează castingului. Pe lângă Brad Pitt (Aldo Raine) şi necunoscutul actor Christoph Waltz (laureat al premiului Cannes pentru interpretarea Hans Landa) se află numai actori de comedie (B.J. Novak, Omar Doom, Sam Levine şi Mike Myers aka Austin Powers). Aceştia din urmă par a fi ţinuţi în “lanţ” de un imens Eli Roth (regizor Hostel (2005)), Melanie Laurent (adică Shosanna) şi Diane Kruger (varianta nemţească a lui Mata Hari, Bridget von Hammersmark). Pe cât de comică pare distribuţia pe atât de bine îşi face treaba. Nu există un personaj pe care să stăruiască prea mult camera de filmat ceea ce amplifică sentimentul că este un succes pur colectiv. Există totuşi un personaj pentru care QT a primit un val de aplauze şi anume, Col. Hans Landa. Unii l-au comparat cu Mr. Blonde din Reservoir Dogs, însă adevărul este că Hans Landa ar putea fi cea mai mare creaţie a lui Tarantino. Nu ştiu unde l-a găsit de Chritoph Waltz însă acesta face o treabă absolut extraordinară în portretizarea acestui geniu malefic.
Există un car de scene pur ilare în care nu te poţi abţine să râzi cât te ţin plămânii, una dintre scene aparţinându-i lui Brad Pitt şi al lui autentic “bon giorno”. Scenele violente nu lipsesc, dar nu abundă şi sunt excelent făcute, fiind spooky prin natura lor cât se poate de realistă. Muzica este în stilul deja clasic al lui Tarantino, mult Ennio Morricone, mult sound prezent în westernurile atât de mult iubite odată. Şi da, finalul este cât se poate de satisfăcător şi de denaturant al istoriei cunoscute, însă asta este toată ideea, think outside the fucking box. Desenele sunt atât de apreciate datorită posibilităţii de a realiza şi de a expune idei ce nu pot fi expuse în cinematografia de zi cu zi, iar când cineva merge mai departe şi încearcă ceva de genul fără un milion de culori începe să fie huiduit. Well, boo to you, motherfuckers!
Quentin Tarantino nu face cinema just for the sake of it, el scrie istorie şi aduce omagii diferitelor genuri dispărute, precum spaghetti westernurile. Filmlele lui nu pot fi digerate de oricine şi acest lucru nu se datorează violenţei de prost gust cum i-am auzit pe unii spunând, ci datorită sarcasmului, ironiei, dialogurilor lungi şi a subtilităţilor din acestea, absurdităţilor şi suprarealismului ocazional. Vreau să-i mulţumesc Domnului Tarantino pentru festinul de două ore şi jumătate la care am putut asista şi la care voi mai asista de multe ori şi pentru stilul pe care reuşeşte să-l păstreze şi să-l imprime în continuare filmelor lui.

Rating IMDb: 8.5

Voi posta această recenzie şi pe http://goingtoend.blogspot.com/

1. 

   Andrea

   December 5, 2009 at 18:32  Andrea(Quote)

   Dupa tot ce ai scris tu aici, eu pot sa spun doar atat : Cel mai bun film pe care l-am vazut anul acesta! (si am vazut multe…)

   [Reply]