Vă invit în primul rând să lecturaţi şi apreciaţi acest post vechi de aproape 4 ani împreună cu comentariile aferente.

Gata? No, dacă chiar aţi citit până la capăt, cinste vouă, sunteţi mai tari ca mine care am renunţat înainte să mi se spargă o venă. Chestia este că nu prea am nimic cu ce face omul în intimitatea propriului crib, dar în principiu, când vine vorba de copulaţie, sunt 2 reguli: nu fuţi copii şi nu fuţi animale. Astea aşa from the top of my mind. În primul caz, nu statul te va pedepsi pentru că te bagă la pârnaie, ci însăţi colegii de cameră care-ţi vor face curu’ praştie. În al doilea caz…nu ştiu cum o fi în România, dar pe-afară ştiu că primeşti amenzi pentru “bestiality”.

Şi totuşi de ce ai face asta? Lăsăm copiii la o parte, mă refer la animale acum. De ce ai lăsa un câine/cal/măgar să te fută? De ce i-ai face o muie? De ce te-ai îmbăia în slobozul lui? Este normal? Ţie ţi se pare normal? Spunea cineva într-unul din comentariile la articolul de mai sus că ăştia care nu înţelegem suntem încuiaţi, că fiecare e liber să facă ce vrea. Părerea mea este că libertatea asta poate merge până într-un punct. În clipa în care faci laba câinelui ca să-i scoli mădularul, după care te arunci în 4 labe în faţa lui şi aştepti să ţi-o-nfigă, ai denigrat rasa umană, ai sfidat absolut orice logică, te-ai coborât mai jos de iad, iar soarta ta trebuie să fie decapitarea, umplerea gurii cu usturoi pentru a spăla scrâmâzul şi înfigerea unui ţăruş în inimă. Nu există absolut nicio explicaţie logică pentru care să faci acest lucru. Nu mă interesează că eşti virgin după 50 de ani de trai, că eşti urât, că eşti singur, că eşti, că eşti, că eşti. Puteţi să-mi spuneţi slow-minded, narrow-minded, asta nu schimbă faptul că am dreptate.

Apoi, hai să ne gândim din punctul de vedere al animalului. Dacă e să ne luăm după specialişti, în afară de oameni, delfinii sunt singurele vietăţi care mai fac sex din plăcere. Aşa că atunci când te arunci despuiat/ă în faţa câinelui, acesta va gândi “Ce pula mea, acum trebuie s-o însămânţez şi pe asta?” şi va trece la acţiune, dar nu înseamnă că o face de drag. Animalul ştie doar că trebuie să presteze. Aşa că atunci când ai intenţia să sari pe el, gândeşte-te cât eşti de egoist, lua-te-ar moartea, înghiţi-te-ar Gaia.

Şi nici măcar să nu încercaţi să aduceţi în discuţie specisismul în cazul în care nu ştiţi ce e.

Gata, mi-am exorcizat demonii şi nu vă imaginaţi câţi am. În cazul în care există vreun cititor al acestui blog care a încercat frichi-frichi cu animale sau dacă în timp va ajunge vreun zoofil pe-aici, ascultaţi-mi sfatul şi muriiiiţi!

Nu m-am putut abţine. Îmi cer scuze, am încercat, dar nu am putut. Astă seară am descărcat o versiune, nota 7 din 10 pentru imagine şi 5 pentru sunet. Fotoliul a fost tras, atenţia nedisimulată, singur acasă…a fost perfect. Era atmosfera necesară pentru urmărirea unui epic. Şi totuşi…

Probabil v-aţi prins deja că vorbesc despre Avatar. Nu mă voi apuca de o recenzie în stilu-mi obişnuit, nu mă voi apuca să prezint regizorul, actorii, povestea. Dacă nu ştiţi nimic despre, atunci aţi nimerit greşit. Voi face în schimb câteva observaţii.

Sunt profund dezamăgit de Avatar. Din partea mea poate să încaseze cât o vrea, poate să ia toate Oscarurile, poate în sfârşit să devanseze Titanicul, dar între noi fie vorba, Titanic este cu două clase peste Avatar.

2009, din fericire, a însemnat o scurtă resuscitare a genului comedic. Bineînţeles, nu te poţi aştepta la un  Grosse Point Blank (1997) sau High fidelity (2000) pentru că asta ar însemna substanţă. În schimb au mai fost Pineapple Express (2008), The 40 Year Old Virgin (2005) sau Role Models (2008) care conţin câteva replici şi scene care te doboară. 2009 a venit cu raţia sa, The Hangover şi Zombieland. Când a apărut Hangover intrase în top 250 IMDb, cea mai tare comedie din toate timpurile, blah, blah, blah. Părerea mea…a fost ok. Net superior valoric lui Book of shit, dar dacă ar fi să aleg între Hangover şi Out Cold (2001), care este alt film de comedie în care joacă fat Jesus, l-aş alege pe cel din urmă. Zombieland a fost şi el în top 250, între timp a ieşit, dar a rămas cu un rating enorm pentru o comedie, 8.0. Nu ştiu dacă i-aş da 8, dar un 7.5 cu siguranţă merge.

Zombieland este regizat de Ruben Fleischer care este atât de necunoscut încât abia există câteva date despre el pe IMDb. De fapt, acest film este primul său proiect de anvergură, însă s-a descurcat mai mult decât onorabil. Dacă este să fim în totalitate corecţi, atunci trebuie să recunoaştem că meritul pentru succesul acestui film cu zombii este  Woody Harrelson. Un tip pe care eu mi-l aduc cel mai bine aminte din filme ca White Men Cant Jump (1992), Natural Born Killers (1994) sau Money Train (1995) şi mai sunt câteva. L-am văzut ceva mai devreme în No Country For Old Men (2007), Seven Pounds (2008) şi redevenit mainstream în 2009 cu filmul de faţă, 2012 şi The Messenger, pentru ultimul primind şi o nominalizare la Globul de Aur. Nu pun la îndoială calităţile actoriceşti ale domnului Harrelson, dar tipul are o faţă care parcă te îndeamnă să râzi şi nu face rabat de farmec în Zombieland. Pe lângă el au fost şi Jesse Eisenberg pe care l-am mai văzut doar în The Hunting Party (2007), Emma Stone din Superbad (2008) şi Abigail Breslin din Little Miss Sunshine (2006), însă singurul care îi face concurs lui Woody este legendarul comic Bill Murray într-un semi-cameo as himself.

Povestea este simplă, lumea nu mai este populată de oameni, ci de zombii. Într-un alt film din 2008, Rocknrolla, este o replică foarte simpatica “Ask no questions, get no lies” sau ceva de genul. Chestia e că nu ne lămureşte nimeni asupra motivului pentru care lumea a ajuns în stadiul respectiv. Puţinii supravieţuitori au diferite metode, ceea ce face şi filmul atât de amuzant, de exterminare.  Personaje nu sunt mai multe decât cele enumerate mai sus, deci nu trebuie să-ţi pui prea mult cerebelul la lucru. Alt motiv pentru care mi-a plăcut atât de mult este că m-a făcut ca la sfârşit să-mi vină pun mâna pe mouse şi să sparg câteva capete în Left 4 Dead.

Zombieland s-a dovedit un mare succes la box-office motiv pentru care vom fi delectaţi şi cu partea a doua în viitor. Până una alta, dacă aveţi chef de o comedie uşoară, gen popcorn-movie, go nuts, cause you’re sure to get entertained with this one.

Lars von Trier este un cineast destul de infam. Tipul e danez şi are o căruţă de fobii, el însuşi declarând “Basically, I’m afraid of everything in life, except filmmaking”. Nu a vizitat nicodată America, deşi Steven Spielberg himself i-a oferit un scenariu, majoritatea filmelor sale sunt produse in Danezia, are o nominalizare la Oscar  pentru o melodie din coloana sonoră a unuia din filmele sale, 65 de premii şi 45 de alte nominalizări, unul mai prestigios ca altul. Sincer, n-am văzut nimic de el, deşi Dancer In the Dark (2000) am auzit că ar fi simpatic. Am descărcat la un moment dat Dogville (2003) în care joacă Nicole Kidman şi de care am auzit că ar fi printre cele mai bune filme horror, dar în ciuda comentariilor favorabile şi a ratingului foarte bun de pe IMDb, am oprit filmul când mi-am dat seama că de fapt este…o piesă de teatru de 3 ore. Motivul pentru care Lars este infam se datorează temelor abordate în filmele lui şi a scenelor de sex nesimulat din câteva filme ale sale, incluzând Antichrist. Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă unsimulated sex, este atunci când pe ecran se vede cum cocoşelul intră în păsărică, iar filmul nu este catalogat porno. Pot să spun că am rămas cam perplex la scena respectivă din Antichrist.

Antichrist (2009) l-am luat dintr-un top 10 al celor mai bune filme horror din 2009 şi îl are protagonist pe actorul Willem Dafoe care mie îmi place mult şi pe care experimentaţii îl ştiu din Platoon (1986), iar noua generaţie ar trebui să-l ştie sub forma Spiriduşului Verde din Spider-Men-uri (fucking jerkoffs). Protagonistul numărul doi este Charlotte Gainsbourg (21 grams (2003))  de care n-am auzit până acum, dar face un rol bun. Cei doi actori de mai sus interpretează două personaje foarte interesante: el şi ea. El este un fel de psiholog sau terapeut, iar ea este scriitoare. Ei au un copil. În timp ce ei se fut, copilul plonjează. Ea intră într-o stare de şoc. El o consiliază. El propune să se retragă amândoi într-o cabană la pădure. De aici înainte, lucrurile suferă o tranformare radicală, groaznică.

Am prezentat la aceeaşi rubrică un film care mie mi-a întors maţele pe dos, Martyrs. Am spus că Martyrs este mai naşpa decât Saw. Ei bine, din punct de vedere al cantităţii de sânge, Antichrist nu este mai naşpa decât Martyrs. Din punct de vedere al atmosferei, al violenţei absolut credibile şi, în acelaşi timp, incredibile, Antichrist tops every fucking thing that I have seen so far in my life. Sentimentul de greaţă care persistă chiar şi după rularea creditelor finale m-a făcut să urăsc acest film. Nu ştiu dacă există o altă variantă clean a ceea ce am văzut eu, dar varianta bloody and creepy am luat-o de pe filelist.

Sincer, nu ştiu ce altceva aş mai putea sune de pe acest film, decât că regizorul a fost acuzat de misoginism, so Jerry dig in. Actorii par a-şi interpreta rolurile cu uşurinţă, însă sunt sigur că nu a fost aşa, o să vedeţi voi de ce. Până la urmă, filmul este unul de regizor şi scenariu, pentru că în final nu jocul actoricesc face filmul, ci modul de filmare, lipsa (aproape) totală a muzicii şi atmosfera grea, apăsătoare şi bântuitoare.  Nu mi-a plăcut acest film şi nu am reuşit să îl înţeleg nici după ce am citit n topicuri despre el. Cică ar exista o anumită simbolistică, iar filmul în sine este o capodoperă. Eu îl urăsc din tot sufletul şi cel mai probabil nu-l voi mai revedea vreodată. Vreau ca cei care se hotărăsc să vadă acest film în urma celor scrise de mine aici să ştie că nu recomand acest film, doar îl sugerez din simplul motiv că sunt hâtru şi vreau să fiţi supuşi aceleiaşi torturi vizuale la care am asistat şi eu.

Îngreţoşare plăcută!

Rating IMDb: 6.8

Rating IMDb: 8.5

Voi posta această recenzie şi pe http://goingtoend.blogspot.com/

În Yes Man (2008), deşi ne face să râdem putem observa un Jim Carrey peste care încet, încet dar vizibil iminenta vârstă de 50 de ani începe să-şi lase amprentele şi nu poţi să nu porţi o urmă de regret când te gândeşti la nebunia ce-i juca în ochi în Ace Ventura: Pet Detective. Inevitabil, the legacy of comedy must be carried on şi din neant, pentru mine cel puţin, apare Seth Rogen (Zack and Miri Make a Porno (2008) plus a bunch). Descriere Seth Rogen: a curly, chubby, but charming, pot smoking looking mofo. Este bestial şi îmi place la nebunie de el, but I wouldn’t fock him ..cred. Odată cu Seth Rogen l-am cunoscut şi pe Judd Apatow, cei doi fiind un fel de Scorsese-De Niro ai comediilor. Ca regizor, Judd Apatow are doar 3 filme majore, 40 Years Old Virgin (2005), Knocked Up (2007) şi acum Funny People, dar a scris şi produs inclusiv Pineapple Express (2008), Superbad (2007) şi Forgetting Sarah Marshall (2008) şi fiecare dintre acestea sunt amuzante în felul lor, favoritul meu rămânând Pineapple Express.

Perechea lui Seth Rogen în Funny People este deja legendarul Adam Sandler (Punch Drunk Love (2002), Click (2006), Reign Over Me (2007)). Am pus în paranteză doar filme care sunt dovada vie a talentului lui Sandler (asta e pentru idioţii care s-au gândit imediat la Mr. Deeds, fucking droolers). Castingul este completat de soţia lui Judd Apatow, Leslie Mann plus cele două fiice ale lor (o apariţie obişnuită în filmele lui Apatow, fucking nepotism), Eric Bana (Black Hawk Down (2001), Munich (2005)) şi umflatul Jonah Hill (Superbad (2007)).

Funny People este despre un stand-up comedian super mega faimos şi bogat (George Simmons) care află pe pielea lui ce înseamnă reversul medaliei, adică află că are leucemie şi e pe moarte. Ca mai toţi care ar afla asta, începe şi el să dea din colţ în colţ, să-şi dea seama că nu are pe nimeni apropiat, încă tânjeşte după iubirea vieţii lui care l-a părăsit în urmă cu 12 ani pentru că a înşelat-o, etc. Îl descoperă la un show pe  Ira Wright pe care îl ia sub aripa sa protectoare şi care îi devine un fel de scai. După cum arată în trailer, în ruma unor medicamente experimentale încercate, leucemia lui George se retrage şi dispare. Ce se întamplă în continuare va trebui să vedeţi for yourselves.

Judd Apatow este un scriitor talentat, însă există o mică problemă la filmele lui. Dacă nu eşti american şi nu eşti la curent cu ceea ce se întamplă acolo, s-ar putea să nu găseşti poantele din film foarte amuzante. În timp ce unele sunt foarte directe şi făţişe (fuck facebook in the face), altele sunt super subtile şi deşi îţi dai seama că e o glumă ceea ce a spus ăla acolo, totuşi nu te prinzi şi poate deveni frustrantă chestia asta, te face să te simţi prost la propriu mai ales dacă eşti genul căruia îi place să creadă că ştie ce se petrece peste ocean. Despre vizionat acest film cu cineva mai senior din familie nici nu se pune problema. Un lucru care îmi place totuşi este că “reclamele” nu lipsesc din filmele lui Apatow, vei auzi de MySpace, Facebook, Apple, etc, etc, etc, dar acestea nu deranjează şi nu sunt flagrante, ba chiar conferă un simţ al realităţii (faţă de mărcile false de ţigări ale lui Kevin Smith sau Kahuna burgerii lui Tarantino).

Jocul actorilor este foarte ok, iar mult anticipatul duet al celor două generaţii de comedieni, Sandler – Rogen nu dezamăgeşte. Vorbeam despre faptul că trailerul nu se regăseşte în film, dar nu este neapărat un lucru rău pentru că în final Funny People nu este atât de funny. Actorii au un rol mult mai greu decât acela de a ne face să râdem, ceea ce ar fi foarte uşor pentru ei. În schimb, ei interpretează day to day regular persons şi încearcă să ne aducă în stările prin care trec ei, ceea ce reuşesc din punctul meu de vedere. Însă cel mai şi cel mai bun aspect al filmului, ca în toate filmele lui Apatow, este soundtrack-ul care este absolut bestial.

Per total aş spune că Funny People este un film bun, mai degrabă o dramă cu accente de comedie, decât invers. Important este să aveţi răbdare, pentru că până la urmă filmul durează 2 ore jumate, şi să nu vă aşteptaţi să râdeţi aşa cum aţi râs la trailer. De asemenea, dacă eşti cocalar prost şi crezi că ştii ce este un Măr, nu ar trebui să vezi acest film pentru că vei adormi în primul sfert şi după aia vei spune că e prost.

Rating IMDb: 7.2 / 10

Pe la începutul anului curent, în lista de filme în producţie a lui Michael Mann văd Public Enemies. Yammy, un titlu delicios. Dau să văd despre ce e vorba: în timpul Marii Depresii, adică anii 30, un val de infracţionalitate în continuă creştere ameninţa S.U.A.. Precum şi astaăzi, şi atunci cele mai populare erau jafurile bancare, iar cei mai buni pe vremea aceea erau John Dillinger şi Babyface Nelson, primul fiind ingredientul principal al filmului. De partea cealaltă a baricadei îl avem pe J. Edgar Hoover în postul de director al F.B.I. pregătit să riposteze prin omul lui numărul 1, Melvin Purvis. Mă uit la distribuţie şi văd Johnny Depp şi Christian Bale. M-am gândit, holy crap! doi actori care sunt literalmente pe val, ei bine nu chiar literalmente, dar metaforic. Curiozitatea de a-l vedea pe Depp într-un rol de bad boy m-a făcut să droolez după data lansării. Vorbim despre o biografie şi un film cu pac-pac 2 in 1, what more can I ask? După o perioadă în care am reflectat în stil buddhist, mi-am dat seama că există un mic-mare risc, şi anume ca Public Enemies să semene foarte tare cu Heat. Ar fi fost atrocious, ar fi fost o dezamăgire care m-ar fi ţinut mult timp bolnav, motiv pentru care nu am urmărit filmul în aceeaşi zi în care l-am luat. Ştiu că această obsesie a mea nu esti chiar sănătoasă, dar e mai sănătoasă decât altele. Şi cum priveam eu sec la monitor, cu mână tremurând şezând pe mouse, buza de jos fremătând uşor, pupilele dilatate la maxim, am dat drumul la film.

După două ore şi 20 de minute, pot spune cu mâna pe inimă că nu am fost trădat. Singura asemănare dintre P.E. şi Heat este o replică pusă acolo pe post de omagiu. Actorii nu atentează să reformeze relaţia dintre Pacino şi DeNiro, atmosfera este cu totul diferită, camera este diferită, scenariul este diferit, până şi împuşcăturile sunt diferite. Şi acesta este motivul pentru care P.E. reuşeşte să-şi atingă scopul: un ALT film foarte bun de Michael Mann. Am fost plăcut surprins de abilitatea lui Johnny Depp de a-şi transpune şarmul de băiat bun şi la locul lui, într-un personaj diferit faţă de ce a jucat până acum, un criminal care nu se fereşte să ucidă, chiar dacă victimele sunt cu precădere poliţişti şi agenţi guvernamentali. Depp este ajutat într-o oarecare măsură şi de Marion Cotillard, laureată a premiului Oscar pentru rolul din La Mome (2007), care îşi duce la bun sfârşit taskul de iubită a unui nelegiuit. Christian Bale îşi continuă lista de roluri foarte bine alese şi interpretate, iar rigiditatea şi îndârjirea personajului lui este clar vizibilă. Sunt şi o grămadă de actori secundari foarte buni care contribuie la caracterul veridic al filmului, printre care Stephen Dorff, Billy Cruddup şi Giovanni Ribisi.

Un element care mi-a atras atenţia este modul de filmare. În mare parte a fost folosită o cameră de mână, probabil pentru a conferi un plus de realism, ceea ce e foarte ok din punctul meu de vedere. Şi mai interesantă a fost imaginea care este foarte, foarte…cursivă, nu ştiu cum aş putea s-o numesc. O astfel de imagine o întâlneşti în filmările amatorilor pe youtube şi în documentare. La început nu m-a deranjat foarte tare caracterul documentarist pe care Mann vrea să-l dea filmului, însă după 2h20m devine agasant. Sunt o grămadă de împuşcături şi sunt bine realizate, însă acest mod de filmare acţionează invers faţă de cum ar vrea, cam superficial cel puţin pentru mine. Chiar cred că filmul ar fi putut avea nişte scene epice. Este însă o fază în ultimul sfert al filmului care este de-a dreptul bestială şi din câte am citit, oarecum adevărată. Muzica este foarte simpatică şi deşi nu dictează atmosfera filmului, cu siguranţă se amestecă (“blends” îmi vine să spun) în mod optim cu aceasta.

Per total filmul este unul foarte bun şi care face cinste subiectului, dar cel mai important reuşeşte să evite a fii un Heat rip-off, adică it stands on his own şi sincer cred că sunt câteva categorii tehnice care ar trebui să-l facă eligibil pentru nominalizările la Oscar. Urmează un SPOILER care nu prea e spoiler pentru cei care ştiu câte ceva despre John Dillinger. Va trebui să daţi un click and drag.

Vizionare plăcută!

Precum toţi bandiţii, J.D. moare la sfârşit, însă veţi rămâne perplecşi când veţi vedea datorită cui moare.

Spuneam că nu îmi plac filmele străine (beside English), dar filmele franceze mă deranjează şi mai mult. Îmi place tare mult cum sună limba franceză, are un sound mai rafinat, dar faptul că am studiat-o timp de 8 ani şi nu ştiu să spun decât “Je m’apelle Vlad” mă face să o urăsc la propriu. Actori francezi sunt destui buni (îmi vin acum în cap Jean Reno, Alain Delon şi Gerard Depardieu), cât despre filme, îmi aduc aminte la ce se uitau ai mei când eram eu mic, Les Clans des Siciliens (Clanul Sicilienilor, 1969) sau mai recentele Leon (1994) şi La Mome (2007). Filme bune aş putea spune. Într-o bună zi am dat peste Irreversible (2002), un film pe care recenziile îl numeau “tortură cinematică”. L-am descărcat, am trecut peste o primă fază brutală, la sfârşitul celei de-a doua deja l-am oprit. Irreversible este filmat precum Memento (2000), de la coadă la cap, hence the name,  dar atmosfera absolut neagră împreună cu aceste două scene m-au făcut să nu-l pot termina. Toată lumea vorbea despre un final şocant aşa că am căutat spoilere. Pot să spun că ceea ce am aflat m-a deranjat mai mult decât vizionarea scenelor respective.

Trecem mai departe la Martyrs (2008), un film despre care am citit pe nişte threaduri şi abia după aia am observat că e producţie franceză. La ratingul filmului scrie Rated R for disturbing/severe aberrant behavior involving strong bloody violence, torture, child abuse and some nudity. M-a frapat oarecum acest lucru, m-am uitat la regizor Pascal Laugier, zero informaţie despre el pe IMDb, actorii complet necunoscuţi, însă faptul că au muncit la filmări mă “obligă” să le menţionez numele (cei principali măcar) Morjana Alaoui şi Mylene Jampanoi. Intriga spune că este povestea de răzbunare a unei tinere molestată fizic, nu sexual, în copilărie. M-am gândit, ceas, if it is revenge I don”t mind if she skins the bastards. Boy, I was fucking wrong!

Filmul nu oferă momente de respiro şi te introduce în poveste din secunda 5. Violenţă uşor deranjantă, nimic ce n-am văzut deja la SAW. Înspre jumătatea filmului creşte intensitatea, renunţi la a mai băga sămânţa/chipsul în gură până nu se termină faza. Poate strâmb puţin din nas, însă parcă tot nu se compară cu SAW. Dinspre jumătatea filmului şi până la final scenele la care am fost martor m-au făcut pe rând să mă îndoiesc de ordinea corectă a maţelor din stomacul meu, de sănătatea mintală a regizorului şi de sănătatea mintală proprie. Ultimul SAW pe care l-am văzut este 3, iar acolo într-adevăr există nişte scene explicite, dar nu te depăşeşte senzaţia că urmăreşti a popcorn flick. Martyrs merge muuuult mai departe de SAW, depăşeşte bariere care probabil nu ar fi trebuit depăşite în cinematografie. Motivul pentru care am rămas până la capăt este un twist care s-a petrecut în a doua jumătate a filmului şi care s-a rugat de mine să rămân până la capăt. Ciudat este faptul că finalul mi s-a părut satisfăcător, iar filmul unul relativ bun, cu un mesaj interesant. Are şi câteva faze pur horror care te vor face să tresari de pe scaun, însă nu se complică prea mult. Efectele vizuale sunt absolut uluitoare şi cred că stârnesc exact reacţiile pe care a vrut să le stârnească regizorul. Aş vrea să pot spune mai mult, însă de data asta chiar este o problemă de gust. Eu am dat filmului nota 8 pentru că indiferent de câte filme ai văzut, cât eşti de prost sau de deştept crează un sentiment universal.

Recomandarea mea sinceră este să nu îl vedeţi dacă aveţi probleme cu inima sau sunteţi slabi de stomac. I-am povestit prietenei mele de el, l-a văzut, a regretat. Întrucât ca şi pe mine, şi pe unii dintre voi vă fascinează violenţa şi sunteţi curioşi până unde poate un regizor să meargă şi mai ales până unde puteţi voi să mergeţi, presupun că veţi nesocoti sfatul meu. În cazul în care vă hotărâţi să-l vedeţi, măcar ascultaţi-mă în privinţa asta: nu îl vedeţi noaptea înainte de culcare, să fiţi nemâncaţi cu cel puţin o oră înainte de vizionare şi să vă aşteptaţi să nu mâncaţi cel puţin o oră după. Pe de altă parte poate sunt eu cam soft. Vă doresc vizionare…plăcută!

Rating IMDb: 7 / 10

8 ani mai târziu decopăr REC (2007). Nu-mi plac filmele străine (other than English). Mi se pare frustrant să nu înţeleg ce vorbesc ăia acolo. Chit că are subtitrare. Ei bine, REC este spaniol. M-am decis să-l văd în urma comentariilor favorabile citite pe IMDb.  Este regizat de Jaume Balaguero şi Paco Plaza şi o are în rolul principal pe Manuela Velasco. Încă o dată nume necunoscute. REC este filmat sub forma unui late show gone wrong. Manuela de mai sus este reporteriţă, face un reportaj pe timp de noapte despre activitatea pompierilor, îi urmează pe aceştia în urma unui apel primit şi se trezesc “sigilaţi” în clădirea respectivă împreună cu locatarii şi vreo 2 poliţiski. De data aceasta, tema aleasă, cea a zombie-lor, este una deja ultra-folosită.Însă spre deosebire de B.W.P., apelează la câteva elemente de şoc precum o cantitate considerabilă de sânge, moroi carnivori, împuşcături. Regizorul face o treabă foarte bună în a ilustra captivitatea şi “claustrofobia”. Ne putem pune uşor în pielea personajelor gândindu-ne cum ar fi să rămânem închişi într-o scară de bloc pe timp de noapte, chiar şi fără zombie. It would be freaky. Filmul are câteva genuine scares, dar în mare parte se bazează ca şi B.W.P. pe crearea tensiunii. Dacă ai o inimă este imposibil să nu ţi-o auzi bătând pe parcursul vizionării REC. Finalul mi s-a părut un pic surprinzător şi poate dezamăgitor şi în opinia mea nu a lăsat loc de partea 2. Însă succesul obţinut i-a făcut pe regizori să toarne şi sequel-ul care a fost lansat în septembrie anul acesta, fără tam-tam. Încă nu l-am văzut.

Paranormal Activity (2007) este un film care a apărut de nicăieri în box-office-ul lunii septembrie. Mai mult decât atât a apărut pe locul 2 şi a urcat pe locul 1. Ceea ce este un fenomen rar. Spun că a apărut pe neaşteptate pentru că urmăresc periodic filmele ce urmează să fie lansate şi încerc să ghicesc care cum va intra pe primul loc. Se pare că P.A. a fost filmat în 2007, dar a fost ţinut la naftalină până de curând. Filmul este regizat de Oren Peli, iar actorii principali sunt Katie Featherston şi Micah Sloat care se joacă pe ei înşişi (fucking B.W.P. rip-off). Ideea este că tipa zice că de mică e bântuită de un demon care nu-i dă pace oriunde s-ar muta. Îi spune prietenului ei Micah prea târziu de chestia asta (că altfel o dădea dracului de mult), iar Micah ca un adevărat erou se hotărăşte să ia lucrurile în propriile-i mâini. Lucrurile adică o cameră de filmat pe care seară de seară o foloseşte pentru a înregistra evenimentele petrecute în timpul nopţii. Acum, ideea este excelentă IMO, iar actorii fac o treabă foarte bună, însă un reviewer de pe IMDb spunea că filmul l-a afectat dpdv fizic. Nigga, please! Există câteva scene ceva mai piperate, însă în restul timpului te apucă un pic căscatul (cel puţin pe mine). Adevărata teroare are loc în ultimul sfert de oră şi pot să spun cu mâna pe inimă că este truly fucking horrifing. În altă ordine de idei, filmul nu abuzează de apariţiile fizice ale demonului şi face foarte bine. Tipa din rolul principal are un claxon de-ţi îngheaţă sângele în vene, iar finalul este unul satisfăcător. Pe internet circulă versiunea originală a filmului, însă maestrul Steven Spielberg a recomandat un alt final, mai hollywoodian, pe care Oren Peli l-a acceptat şi l-a pus în versiunea teatrală a filmului.

În concluzie aş putea spune că sunt cam dezamăgit. Sunt dezamăgit de P.A. de la care mă aşteptam totuşi la mai mult, dar sunt şi mai dezamăgit de rating-urile de pe IMDb. Consider B.W.P. a fi un clasic al genului, chiar promotor şi net superior celorlalte 2 filme numai şi pentru simplul fapt că a reuşit ce a reuşit (teroare pură) cu minimum de…resurse, nu materiale, dar supranaturale. În lista mea, Blair Witch Project este pe 1, REC pe 2 şi Paranormal Activity pe 3.

Rating IMDb:          Blair Witch Project: 6.2        [REC]: 7.7           Paranormal Activity: 7.5

Aş fi preferat să nu scriu acest post introductiv, dar ar fi fost o lipsă de respect faţă de Jerry (pt mine întotdeauna va fi Jerry) căruia aş vrea să-i mulţumesc pt oportunitatea pe care mi-a oferit-o de a scrie pe blogul lui. Sunt sigur că datorită modului în care scriu, par să am un băţ în cur, însă vă asigur că nu e aşa. Mă uit la filme încă de când eram de-o şchioapă, actorii erau Michael Dudikoff şi Van-Damme, iar filmele se numeau American Ninja (part x) şi Sport Sângeros. Niciodată nu înţelegeam ce spuneau pt că erau difuzate pe RTL, RTL 2, VOX sau SAT1. Dar au fost de ajuns pt a-mi stârni interesul. Mi-aş fi dorit să urmez UNATC, însă naveta săptămânală necesară pt pregătirea ce trebuia s-o fac pt a putea fi admis, m-a împiedicat. Am terminat Sociologia UB anul acesta, însă visul este în continuare să cresc mare, să fac mulţi bani şi să-mi finanţez propriile filme.

Filmele ce le voi recomanda pe acest blog nu sunt blockbustere. Nu sunt neapărat noi, nu sunt numai cu împuşcături, pot fi filme care unii le vor considera plictisitoare, poate siropoase, poate prea lungi, prea filosofice, prea vechi, prea gruesome. Nu sunt un adept al francizei SAW, dar violenţa poate fi ridicată la rang de artă (vezi Kill Bill de Tarantino). Până la urmă rămâne ca voi să urmăriţi ceea ce recomand şi să decideţi dacă filmul e bun au ba.

O după amiază de marţi plăcută vă doresc.

P.S. Pt cine e curios, filmul meu preferat e Forrest Gump, iar la o lungime de unghie Pulp Fiction şi Heat.